Sau cărți Crux pe care le-am citit în 2023 și care nu-mi dau pace nici acum

– partea a 3-a –

La început de an i-am promis Andreei Sterea o retrospectivă a cărților fantasy și science-fiction de la Crux pe care le-am citit în 2023. În prima parte am vorbit despre:

• „În cercul fiarei: Puțină speranță” de Cezarina Anghilac
• „Evanghelia după Crist 2.0” de G.P. Ermin;
• „Confesiunile domnului Freejoy” de Șerban Andrei Mazilu și Andreea Sterea.

În a doua parte, am vorbit despre volumul de proză scurtă gotică Metamorfoze, iar în această a treia parte, i-a venit rândul romanului Stăpânul umbrelor – Zorii războiului, de Ana-Maria Negrilă. Rămân datoare cu o a patra parte, dedicată antologiei Arlequine, de George Cornilă.

„Stăpânul umbrelor – Zorii războiului” și măiestria cross-genre din saga epică a Anei-Maria Negrilă 

M-am gândit foarte mult la ce aș putea scrie despre Zorii războiului pentru a-i face cinste întru totul, motiv pentru care a și rămas la urmă în această mini-serie de articole.

Uneori citesc o carte atât de bună, încât prefer să o țin doar pentru mine. Cel puțin pentru o vreme, până când reușesc să o ruminez suficient, să o las la foc mic, la scăzut, până când nu mai rămâne din ea decât esența propriei mele experienței cu ea. Iar în cazul unui volum atât de bogat în personaje și istorii, sunt șanse foarte mari ca altor cititori/cititoare să le rămână cu totul altceva când sting flacăra de sub cazan. 

Am rămas cu Ellore, Larneea, Crato și o sete puternică de Stelarium

Coperta volumului poate fi înșelătoare. Motivul domniței aflate la ananghie, ascunsă în spatele luptătorului neînfricat care o va apăra de toate amenințările, mi-a alertat și mie spiritul feminist. Dar este, oare, chiar așa? Dintre Neel și neînfricata Ellore, cine pe cine îndrumă și ajută, de fapt?

That’s right, my girl Ellore is!

Neel nu ar fi nimic fără umbra fetei care, în ciuda faptului că a trebuit să-și piardă viața înainte de a pătrunde în poveste, este întruchiparea vie a temei (re)găsirii de sine (vezi când ajungi la pagina 502, dar nu sări direct acolo!).

Gândurile i se întrerupseră când auzi pași apăsați în urma ei. Se răsuci și fu gata să se ciocnească de Kenner, care o prinse de braț și o trase în spatele unor baloturi mari cu furaje (…).

– Te cunosc! îi spuse Kenner, eliberându-i brațul. (…) De fiecare dată când erai în preajma 

lui Neelen, îți simțeam prezența, îi spuse pe ton ferm. Simțeam ce simt și acum, chiar dacă nu cunosc acest trup pe care-l porți destul de stângaci, aș zice.

– Și dacă-i așa, ce intenționezi să faci? (…) Nu mă tem de nimic, să știi, acesta este doar un înveliș pe care l-am găsit din întâmplare, o haină, și, dacă încerci să-mi faci ceva, îl voi părăsi pur și simplu, apoi mă voi întoarce la noapte și te voi sfâșia!

(Stăpânul umbrelor – Zorii războiului, paginile 162 – 163)

Ellore e preferata mea, dar să nu le uităm nici pe Sedara sau Larneea

În primul volum am îndrăgit-o pe Sedara, care apare și în cel de-al doilea (Zorii războiului), în rolul de regină. Cu toate astea, pentru mine Ellore a avut mult mai multă greutate în acest roman.

Fata-demon nu mai este un suflet pierdut, iar sub îndrumarea Larneei și cu ajutorul nomelor, capătă o măiestrie extraordinară în traversarea intenționată a granițelor dintre lumea oamenilor și cea a umbrelor, ba chiar și în a fi în același timp în ambele locuri.

Citește și interviul cu Ana-Maria Negrilă după lansarea romanului Zorii războiului!

Și pentru că am menționat-o pe Larneea, trebuie să vă arăt și acest personaj, care are o mai mare greutate în acest volum comparativ cu primul, la fel ca Ellore. Îmi amintesc prima ei apariție în Stăpânul umbrelor – Trezirea:

(…) o mogâldeață țuguiată care părea să murmure scuze. (…) Glasul era subțire, dar clar feminin. (…) Lumina înconjură brusc trupul ca de copil, fața plină de riduri și pălăria înaltă, terminată cu un moț din pene colorate, din cele numite de chimeră. (…) nu avea nici jumătate din înălțimea lui, însă nu era un copil, ci o bătrână caraghioasă acoperită de straturi suprapuse de haine. Fața îi era ascuțită, nasul mic dispărea între ochii apropiați, iar șuvițe cărunte îi ieșeau zburlite de sub pălărie. Restul părului era prins în două cozi grele. Gâtul se ivea fragil dintre gulerele hainelor ca și când nu i-ar fi aparținut, ci ar fi fost doar înfipt acolo pentru a-i lega capul de trunchi. (…) Femeia își trase un scaun și se așeză liniștită, cu picioarele bălăbănindu-i-se la câteva palme de podea. (…) Bătrâna nu părea diferită de cele care vindeau legume în spatele tarabelor din piața mare. (…) Larneea aducea cu un balot de haine întunecate, rânduite în jurul unui trup inexistent.

(Stăpânul umbrelor – Trezirea, paginile 36 – 37)

Pe atunci, citeam romanul și nu mă puteam gândi decât la o versiunea a vrăjitoarei copac din Adventure Time. 

But then the plot thickens, pe măsură ce Larneea devoalează detalii din ce în ce mai incredibile din trecutul său.

Aș avea atât de multe de spus pe această temă, însă nu vreau să răpesc nimănui plăcerea de a descoperi despre ce este vorba. Pot, totuși, să spun ochii mari la paginile 244 – 251 pentru început! 

Știu că vrei adevărul, cine nu l-as vrea, dar crede-mă că adevărul ăsta este ca un animal mic pe care-l alergi pe câmpie și pe dealuri, apoi îl pierzi prin tunelurile pe care și le–a săpat ca să-l regăsești cine știe unde în altă parte. Pot, deci, să îți spun doar ce știu eu.

(Stăpânul umbrelor – Zorii războiului, pagina 247)

Care este legătura dintre seria Stăpânul umbrelor și Stelarium?

De la pagina 403 a romanului Zorii războiului, intrăm în zona în care lucrurile încep să se lege, cu precădere pentru cei care au avut șansa de a citi cărțile Crux ale Anei-Maria Negrilă în ordinea apariției.

Fac referire la cărțile ei ca un ansamblu, și nu doar la cele două titluri fantasy, pentru că se leagă între ele. Aici este vorba despre acea măiestrie cross-genre a scriitoarei pe care am menționat-o mai sus.

La o primă vedere, Stelarium și Stăpânul umbrelor sunt două serii diferite, fiecare stând pe propriile picioare. Poate fi și așa. Eu, una, am citit momentan doar seria fantasy și încă nu am ajuns la SF-uri, care mă așteaptă în format de ediție specială pe rafturile mele pline de lecturi plănuite. 

Citește și analiza lui Rareș despre literatura epic fantasy!

Dar, pentru că am avut șansa de a participa la câteva evenimente de carte ale Anei-Maria Negrilă, am descoperit că cele cinci cărți se află la polii opuși ai aceluiași univers, cu milenii între ei (și ele).

Pe de o parte, seria Stelarium a fost construită pe culmea progresului științific. Pe de cealaltă parte, schimbând radical macazul genului literar, pe care îl stăpânește cu lejeritate în egală măsură, Ana-Maria ne arată continuarea aceleiași lumi, la câteva veacuri (milenii?) după prăbușirea imperiului din seria sci-fi.

În lumea din Stăpânul umbrelor, tot progresul tehnologic nu numai că a fost uitat, dar a trecut în aria magicului, pentru că societatea care se recuperează după Marele Cataclism, așa cum este numit încă din Trezirea, atât mai are capacitatea de a-și explica lucrurile.

Bineînțeles că știința și magia sunt două fețe ale aceleiași monede! Totul stă în puterea de înțelegere a celui care interacționează cu ele. Gândește-te un pic la asta data viitoare când te lovești de superstițiile care încă circulă liber în societatea cât-de-cât evoluată a anului 2024.

Și un gând de final pentru Crato

La finalul acestei cronici, trebuie să vă povestesc despre Crato. Știu că ar trebui să mi-l imaginez mult mai fioros decât o fac, până la urmă este o himeră, cel mai probabil cu solzi și pene (vezi pălăria Larneei), enorm și amenințător, mai ales când umbra lui mare apare de nicăieri și te ia pe sus pe nepusă masă:

Dintr-o dată, Yka își ridică brațul cu vergeaua, își luă avânt și o aruncă spre el, vrând să-l țintuiască de perete. Prefera să-l omoare decât să renunțe la el. Caan văzu mișcarea, dar doar atât, pentru că nu mai apucă să se ferească. Se simți dintr-o dată smuls de pe podea de o umbră mare și neagră, care-și strânse ghearele în jurul lui. Acum era pe terasă, iar în secunda următoare zbura deasupra casei în timp ce fața uimită a lui Yka, apoi casa, se vedeau din ce în ce mai mici.

(Stăpânul umbrelor – Zorii războiului, pagina 291)

Dar, să fim serioși. Chiar dacă este o vietate fantastică de mărimea unei case, Crato este doar un pisoi-cățeluș disproporționat, care se întâmplă să aibă și un set de cornițe. 

Crato îl aștepta în curtea din fața grajdului și-l salută în felul lui entuziast, alergând spre el și proptindu-și capul pe umărul lui, gata să-l dărâme din picioare.

– Ei, stai puțin! exclamă Neel.

Îl împinse ușor, apoi cedă și începu să-l mângâie pe cap, așa cum știa că-i place. Curând, Crato se declară mulțumit și se retrase câțiva pași.

(Stăpânul umbrelor – Zorii războiului, paginile 500-501)

În încheiere, mai las două scurte fragmente din carte care mi-au plăcut. 

Și atunci? Dacă n-ar fi fost viermele care-i rodea sufletul, ar fi avut și el chipul la fel de zâmbitor! Însă, așa cum stăteau lucrurile, în mijlocul cântecului ce-i preaslăvea domnia înțeleaptă se strecurase o notă falsă.

(Stăpânul umbrelor – Zorii războiului, pagina 18)

N-ai fi nimic fără mine. Nu uita că te târâi în mocirlă și toți își băteau joc de tine. Dacă nu-l trimiteam pe omul meu să te scoată din sclavie și să te apere, unde-ai fi fost? Acum crezi că te-ai ajuns, dar ești la fel ca un pește într-o baltă seacă, rămâi pe uscat să te usuci la soare.

(Stăpânul umbrelor – Zorii războiului, paginile 116-117)