În anul 2013, scriam în EgoPHobia despre Lenore Arras că este ”dincolo de păreri, recenzii și gânduri”. Rămâne și acum o povestire unică în peisajul literar românesc, prin idei, atmosferă și tonalitate. Și iată că acum Lenore este din nou în centrul atenției tuturor, pentru că ea deschide colecția de povestiri Ceasul fantasmelor, invitându-ne să pășim în lumea fascinantă creată de Oliviu Crâznic.
Mi-e aproape imposibil să fiu imparțial și obiectiv în ceea ce-l privește pe Oliviu Crâznic; încă de la al său roman de debut “…și la sfârșit a mai rămas coșmarul”, am fost absolut fascinat de stilul lui, de vocabularul bogat, adecvat și utilizat cu eleganță, de demersul curajos întru ceea ce înseamnă Gotic – o inițiativă mai mult decât lăudabilă (și încununată cu success) a unui scriitor care, la vremea respectivă, promitea mult, iar astăzi îmi depășește cu mult așteptările.
“Lenore Arras” este dincolo de păreri, recenzii, gânduri de amator… și, fără a flata gratuit autorul, admit ca mi-este foarte greu să redau în cuvinte atmosfera în care Oliviu aruncă cititorul, convins fiind că îl nedreptățesc prin imposibilitatea de a-i oferi laudele pe care, pe bună dreptate, le merită. Modul în care el răpește cititorul, apelând la gândurile personajului-povestitor, la simțurile acestuia, înecându-l lent (dar adânc) în acea lume fantastică și neînduplecabil-întunecată al cărui zeu-creator este, surprinde și impresionează nu doar fanii genului, ci pe oricine alege să-i fie tovarăș de drum.
