Alexandru Șutiu, Author at Editura Crux https://cruxed.ro/revista-editurii/author/alex/ Trăiește fantastic! Thu, 29 Oct 2026 21:56:14 +0000 ro-RO hourly 1 https://wordpress.org/?v=7.1.4 https://cruxed.ro/wp-content/uploads/2024/12/cropped-Crux-favicon-32x32.jpg Alexandru Șutiu, Author at Editura Crux https://cruxed.ro/revista-editurii/author/alex/ 32 32 251810677 „Cu dinții strânși” de George Cornilă: anatomia unei prăbușiri interioare https://cruxed.ro/revista-editurii/recenzie-cu-dintii-stransi-george-cornila/ https://cruxed.ro/revista-editurii/recenzie-cu-dintii-stransi-george-cornila/#respond Thu, 21 Aug 2025 17:59:50 +0000 https://cruxed.ro/?p=23664 Salutare și bine v-am găsit la o nouă recenzie de roman! Azi, în centrul atenției se află volumul Cu dinții strânși de George Cornilă, romanul lui de debut,…

The post „Cu dinții strânși” de George Cornilă: anatomia unei prăbușiri interioare appeared first on Editura Crux.

]]>

Salutare și bine v-am găsit la o nouă recenzie de roman! Azi, în centrul atenției se află volumul Cu dinții strânși de George Cornilă, romanul lui de debut, reeditat de editura Crux Publishing în 2022 în colecția de literatură postmodernă, deși se pot aduce destule argumente în favoarea încadrării romanului și la ficțiune transgresivă.

Cu dinții strânsi este un roman ce respiră din plin (sau se sufocă cu) aerul începutului de mileniu și care poate sta fără complexe lângă titluri postmoderne semnate de William S. Burroughs sau Don DeLillo, dar și lângă opere cu miză transgresivă precum American Psycho, Crash, sau Requiem for a Dream. Valter nu este doar un personaj alienat, ci un simptom al unei lumi în care individul nu mai are alt reper decât propriul haos interior, dar despre Valter discutăm puțin mai încolo.

Realism magic, alienare urbană și degradare psihologică

roman cu dintii stransi recenzie

Cu dinții strânși este o combinație rară și intensă între realism magic și realism social apăsător. Romanul amintește, ca atmosferă, de La Țigănci a lui Eliade, dar și de furiile interioare și tulburările existențiale din Fight Club de Palahniuk.

Alături de protagonistul Valter, suntem purtați într-o explorare întunecată a decăderii umane, a deziluziei și alienării, într-un București de tranziție, distorsionat de capitalismul sălbatic al anilor 2000, de trecerea inexorabilă a timpului și de singurătatea sufletească a fiecăruia dintre noi, atât de conectaţi, dar atât de înstrăinați de lume și de noi înșine. Ce este foarte interesant în acest roman este că, pe alocuri, degradarea psihologică a personajului alunecă în (și chiar străpunge) tărâmul supranaturalului.

După ce am terminat acest roman, am rămas cu impresia distinctă că George Cornilă a fost un vizionar: a intuit din timp și de la o vârstă foarte fragedă cum arată malaxorul corporatist care toacă identități, rutina care strivește și automatizează emoția, sau transformarea muncii într-un simplu exercițiu de supraviețuire funcțională. Cu dinții strânși nu e o critică socială explicită, dar este una care te izbește prin idei, atmosferă și detalii.

Valter este un personaj care încarnează deziluzia și eșecul interior al unei întregi generații

alex sutiu cu dintii stransi de george cornila

Valter ne apare inițial ca un individ oarecare, apăsat de monotonia zilelor ce se desfășoară identic, și de o slujbă plictisitoare și, pe alocuri, opresivă, descrisă cu un aer distopic, care transmite un sentiment profund de privare de libertate și de depersonalizare a ființei umane.

Navigând prin această existență de o dureroasă banalitate, Valter se confruntă și cu dușmanul universal: timpul. Nu mai este tânăr fizic, dar spiritul lui tânjește încă după exaltarea specifică tinereții. Prietenii săi par și ei inadaptați maturității — niște pierde-vară care încearcă să se descurce fiecare cum poate, dar învinși de o existență prozaică.

George Cornilă mânuiește cu finețe alternanța dintre vis, halucinație și realitate. Trecerea lui Valter de la un plan la altul este subtilă, fără artificii obositoare, iar fiecare personaj secundar — oricât de lipsit de importanță pare la început — devine, în cele din urmă, o figură simbolică. Atmosfera este permanent tensionată, dominată de umbre și posibilități tulburătoare, ce pot revela oricând un adevăr dureros sau o minciună salvatoare.

Această alunecare controlată între real și ireal, între luciditate și febră onirică, îl plasează pe George în descendența directă a realismului magic est-european, dar cu o amprentă proprie, care îl distinge de influențele sud-americane. Angoasa și fragmentarea sunt constantele, nu miracolul sau fabulosul. Nu e „magie” în sens spectaculos, ci dezagregare a realității printr-un filtru de schizofrenie și delir.

Bucureștiul ca personaj prins între ruinele tranziției și visuri (sau coșmaruri)

recenzie george cornila cu dintii stransi

Romanul se desfășoară într-un București crepuscular, unde urmele unei modernități forțate se împletesc cu rămășițele unei societăți conservatoare, aflată în plină descompunere. E un oraș care moare lent, la fel ca personajul său principal. Evoluția nebuniei lui Valter este paralelă cu transformarea spațiului în care trăiește: totul devine mai difuz, mai absurd, mai aproape de coșmar decât de viața reală.

În felul în care construiește acest portret de om pierdut în propriul oraș și în propria minte, George analizează cu o acuratețe de bisturiu alienarea individului în raport cu sine, cu ceilalți și cu un spațiu urban care nu mai poate oferi nicio promisiune. E Bucureștiul fără un trecut coerent, fără un viitor previzibil și fără un refugiu. Mă tem că nu s-au schimbat prea multe între timp, dar sunt deschis la dezbateri.

Yama: simbolul morții, ghidul dezagregării interioare

Una dintre cele mai enigmatice scene ale romanului este momentul în care Valter urmărește, cu un amestec de curiozitate și disperare, un copil cerșetor din metrou. Acesta îl conduce într-un spațiu aproape paralel, ireal, care marchează începutul contactului cu Yama, care devine o prezență supranaturală constantă în viața lui.

Yama, în mitologia hindusă, este zeul morții și al justiției, ghidul celor plecați din lumea celor vii. În roman, el devine pentru Valter atât simbolul colapsului personal, cât și poarta spre o realitate alternativă. Între căderi emoționale și reveniri iluzorii, viața lui Valter se frânge treptat în cioburi imposibil de reconstituit.

Coborârea în infern: finalul ca eliberare și dezastru

cronica de carte cu dintii stransi george cornila

Finalul romanului Cu dinții strânși descrie o coborâre extraordinară în lumea tenebrelor psihicului uman, unde întâlnim câteva teme predilecte în cărțile lui George Cornilă: depersonalizarea, depresia, tendințele suicidare sau chiar ucigașe, pierderea graduală a controlului asupra propriului liber arbitru, dedublarea, alunecarea în nebunie.

George Cornilă ne face să trăim alături de Valter o poveste tragică și tensionată, în care suspansul și introspecția merg mână în mână într-un tandem perfect. Doar și pentru acest motiv și romanul poate fi încadrat cu uşurinţă nișei transgresive. În definitiv, Valter nu este străin de emoții și comportamente extreme, nebunie, violență, schismă sufletească și multe, multe altele.

Cu dinții strânși este, fără îndoială, o abatere de la stilul cu care ne-a obișnuit autorul, mai ales în proza fantastică, science-fiction, sau postmodernă. Tonul este mai întunecat și atmosfera mai apăsătoare, dar realismul magic — marcă înregistrată George Cornilă — rămâne prezent și aici. Cartea este în același timp o lectură tensionată, de tip thriller psihologic, dar și o analiză rece a decăderii umane, un roman scurt și intens ca o cursă de roller coaster despre moartea lentă a unei societăți și posibila ei renaștere într-o formă mai lucidă.

Și totuși, poate cea mai importantă lecție a acestui roman este că deja din debut, George Cornilă dădea semne clare că va deveni unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani. Temele, tonul, structura, toate arătau o voce care nu semăna de pe-atunci cu nimeni și care avea ceva de spus.

Gânduri de final despre romanul Cu dinţii strânși

Am citit aproape toate cărțile lui George Cornilă publicate la Crux — Expurgo, Entropic, Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse, Arlequine, și cred că îi recunosc ușor stilul: realism magic, new weird pe alocuri, simbolistică, intertextualitate, atmosferă care pare un vis, dar e dureros de reală. Dar Cu dinții strânși e altceva. Chiar dacă e un roman scurt ca întindere, este cumva mai greu, mai adânc și mult mai personal. Așa cum a zis și el în nenumărate rânduri, acest roman a fost exercițiul lui de auto-exorcizare și, iată, i-a reușit.

Recomand romanul tuturor celor care simt că ceva nu se leagă în felul în care trăim astăzi, celor care s-au întrebat, măcar o dată, dacă rutina zilnică nu le devorează încet sufletul, sau dacă orașul în care locuiesc nu e o ființă vie care se hrănește din fricile lor. Cu dinții strânși e pentru cei care vor mai mult decât o poveste; vor o confruntare cu ei înșiși într-o oglindă.

Membru al echipei Crux încă de la început, Alex Șutiu scrie uneori proză science-fiction, fantasy sau horror, textele fiindu-i publicate de-a lungul timpului în reviste ca Galaxia 42 sau EgoPHobia. Este pasionat de literatură în toate formele ei, de la cărți SF și trangresive până la realism magic și povești de groază. Când nu scrie ficțiune, Alex analizează și recomandă cărți pentru cititorii Crux, semnând cronici care îmbină entuziasmul fanului dedicat cu rigoarea cititorului atent și sofisticat.

The post „Cu dinții strânși” de George Cornilă: anatomia unei prăbușiri interioare appeared first on Editura Crux.

]]> https://cruxed.ro/revista-editurii/recenzie-cu-dintii-stransi-george-cornila/feed/ 0 23664 ApIscalips: Când AI-ul ia decizii mai bune decât creatorii lui https://cruxed.ro/revista-editurii/apiscalips-ia-decizii-mai-bune-decat-creatorii/ https://cruxed.ro/revista-editurii/apiscalips-ia-decizii-mai-bune-decat-creatorii/#respond Tue, 15 Jul 2025 17:08:26 +0000 https://cruxed.ro/?p=23507 Salutare și bine v-am găsit! Azi voi scrie despre un titlu care cu siguranță a captat (și va mai capta) atenția iubitorilor de literatură science-fiction și anume ApIscalips…

The post ApIscalips: Când AI-ul ia decizii mai bune decât creatorii lui appeared first on Editura Crux.

]]>

Salutare și bine v-am găsit! Azi voi scrie despre un titlu care cu siguranță a captat (și va mai capta) atenția iubitorilor de literatură science-fiction și anume ApIscalips de G. P. Ermin, scris în colaborare cu Andreea Sterea. ApIscalips este un roman în care inteligența artificială se întrepătrunde atât cu umanul, cât și cu regnul animal, făcând din poveste o prezență unică în peisajul creațiilor literare dedicate IA, trecute și recente, străine și autohtone.

Apiscalips: un roman SF românesc care iese din tipare

cronica de carte roman apiscalips de gp ermin

În această carte avem parte atât de teme clasice, precum cea a inteligenţei artificiale devenite autonome sau a creatorului depășit de propria creație, cât și de intervenții din negurile spațiului cosmic, în stilul bizar și minimalist cu care ne-a obișnuit deja autorul în romanele sale precedente.

În primele cadre ale romanului îl cunoaștem pe BeeWee, creatorul AI-ului Savior, printr-o serie de conversații între cei doi. Fac aici o scurtă pauză publicitară: schimburile lor de replici sunt absolut savuroase. Inteligente, tensionate, cu umor și filosofie în doze bine echilibrate.

Să revenim.

Un rol central în roman îl vor avea albinele. Desigur, acestea nu sunt doar un pretext narativ, ci chiar element declanșator al apocalipsei ce va să vie. Fac o altă pauză publicitară ca să spun că titlul mi s-a părut foarte inspirat, cu dublu sens și perfect potrivit vizual.

Apocalipsa (una din multele posibile imaginate de G. P. Ermin în operele sale de la Crux) ne este expusă pas cu pas prin materialele jurnalistice imaginate de Andreea, în special știri și articole de opinie, cu un realism înfricoșător. Articolele sunt bine documentate, convingătoare și plauzibile până la enervare (sau, mai degrabă, anxietate generalizată). Ele ancorează firul narativ principal în ceva recognoscibil și fac ca tot haosul care se desfășoară în roman să nu pară atât de îndepărtat sau „pur SF”.

Savior, IA-ul care învață de la albine și decide că oamenii nu merită salvați

apiscalips de gp ermin recenzie carte

Dar dacă tot am ajuns la albine și AI, trebuie să vorbim despre Savior. La început e doar un sistem care învață. După dispariția creatorului său, însă, își continuă evoluția în tăcere, cu o încăpățânare aproape organică. Numele „Savior” e, firește, ironic — cei care au citit cartea știu de ce — dar traseul său de inteligență artificială care devine parte dintr-un hive mind literal (cu albine și tot ce trebuie) îl transformă într-un soi de mesia postuman.

Are ceva din SkyNet, dar mai blând. Ceva din Matrix, dar fără estetica cyberpunk. Și ceva din Terminator Zero, unde IA-ul creat să lupte împotriva distrugerii devine el însuși distrugătorul… dar cu bune intenții, ca orice drum care duce spre Iad.

După mai multe încercări eșuate de a negocia, de a avertiza, de a proteja — adică de a fi „savior” în sensul numelui său — AI-ul lui G. P. Ermin ajunge la o singură concluzie posibilă: oamenii nu vor salva nimic, nici măcar pe ei înșiși. Iar dacă vrei să fii înțeles, trebuie să vorbești pe limba lor. Limba umanității, se pare, e războiul.

O viziune lucidă despre sfârșitul omenirii

Ceea ce te lovește destul de tare în ApIscalips e viziunea rece a lui G. P. Ermin asupra omenirii. ApIscalips nu e un roman „cu IA” în sensul clasic, ci o radiografie a unei civilizații în descompunere.

O umanitate realist zugrăvită, aflată în pragul colapsului, condusă de figuri ridicole sau periculoase, oameni blocați în nostalgia unei ordini demult apuse sau în iluzii senile despre control. Unii ar putea spune că viziunea autorului e fatalistă și da, poate părea așa, mai ales pentru cei care caută în literatura SF o evadare sau o formă de alinare, deși literatura SF e mai mult de atât. Dar, de fapt, eu am simțit ApIscalips ca pe o analiză tăioasă, aproape chirurgicală, a unui prezent real (și realist, familiar nouă, celor de acum) dus la extrem.

Mi s-a părut interesant că Savior nu discriminează între indivizi: nu face distincții între oameni buni sau răi, inteligenți sau mediocri. Îi vede pe toți, laolaltă, ca pe o amenințare sistemică pentru celelalte forme de viață. Iar asta nu e un bug de programare, ci o concluzie bazată pe observație și, desigur, o critică dură a autorului la adresa conștiinței colective umane, care reproduce, în buclă, greșelile liderilor săi în fiecare mică verigă a lanțului social.

Mai pot face aici o paralelă interesantă cu inteligențele artificiale din Terminator: Zero: ambele sisteme conștientizează un adevăr inconfortabil și anume că instinctul de autodistrugere al omenirii nu e un accident, ci o trăsătură definitorie.

Mai mult, majoritatea marilor descoperiri științifice nu au fost făcute în numele păcii sau al progresului uman, ci în laboratoare militarizate, ca produse secundare ale industriei armate. Mă gândesc acum la Oppenheimer, dar sigur aveți și voi alte idei și exemple. Cu alte cuvinte, G. P. Ermin pare să spună că știința a fost, istoric, mai apropiată de război decât de umanism.

Dacă Andreea nu v-a dat coșmaruri cu descrierile ei legate de foamete globală, imigrație și colaps climatic, vine G. P. Ermin să vă spună că telefonul sau desktopul de pe care citiți acest articol a fost, probabil, gândit mai întâi ca armă și abia mai apoi ca unealtă.

Contactul cu alte civilizații e o naivitate sau o nevoie?

Una dintre ideile cele mai neliniștitoare ale romanului apare însă pe cel de-al doilea fir narativ al romanului: cercetătorul Sri (extraterestru) se îndreaptă spre Pământ pentru că… i-am invitat pe el și-ai lui să ne folosească pe post de nutreț.

Viziunea Pământului, așa cum este el văzut din afara planetei, din acele spații misterioase în care umanitatea și-a proiectat speranțele, visând la „vecini” inteligenți, poate chiar salvatori, vine cu un avertisment. Dorința noastră de a trimite semnale acolo, sus, departe, de a ne face cunoscuți altor civilizații presupune, poate prea naiv, că aceste civilizații ar fi pașnice, tolerante sau raționale. Dar, așa cum ne amintește autorul, nu avem niciun precedent care să susțină această speranță. Istoria umană ne arată că întâlnirea dintre civilizații cu nivele tehnologice inegale s-a sfârșit invariabil cu colonizare, genocid și exploatare. De ce ar fi cosmosul altfel?

Și poate tocmai aici e una dintre cele mai dureroase constatări ale cărții: oamenii nu încetează să-și caute un salvator, fie în religie, fie în stele. Avem o nevoie aproape viscerală de a crede că există ceva sau cineva din afara noastră care ne poate ierta, repara sau duce spre altceva. Iar ApIscalips ne întreabă, cu subiect și predicat: dacă nu ne putem salva singuri, merităm să fim salvați de alții?

De ce merită să citești ApIscalips?

Așa cum ne-a obișnuit deja în celelalte romane ale sale, G. P. Ermin reușește și în ApIscalips să te scoată din zona de confort și să te pună față în față cu întrebări mari despre societatea în care trăim, despre natura umană și, poate cel mai tulburător, despre ce s-ar întâmpla dacă am intra în contact cu o civilizație complet diferită de a noastră. Una poate mai avansată tehnologic, dar nu neapărat și moral. Iar romanul nu ne dă răspunsuri reconfortante. Aș zice că nu ne dă răspunsuri mai deloc. Din contră, ne obligă să ne dăm o privire pe interior: suntem noi capabili de un contact real cu altceva decât propria noastră dorință naivă de salvare?

ApIscalips e literatură atipică și experimentală, un roman pe care îl recomand din plin, nu doar pentru ideile provocatoare sau lumea complexă pe care o construiește, ci pentru că propune o explorare simultană a două tipuri de catastrofă: una externă (apocalipsa naturală/climatică posibilă) și una internă (prăbușirea lentă, dar constantă, a conștiinței colective, a noastră ca indivizi, luați împreună sau separat).

Dacă nu aveai încă un motiv pentru care să citești autori români de SF și fantasy, uite încă unul: vei găsi în ApIscalips personaje neobișnuite, concepte greu de clasificat și o abordare filosofică rară în science fiction-ul contemporan. Genul de carte care nu doar că se citește, ci se trăiește și se gândește mult timp după ce ai închis-o.

Membru al echipei Crux încă de la început, Alex Șutiu scrie uneori proză science-fiction, fantasy sau horror, textele fiindu-i publicate de-a lungul timpului în reviste ca Galaxia 42 sau EgoPHobia. Este pasionat de literatură în toate formele ei, de la cărți SF și trangresive până la realism magic și povești de groază. Când nu scrie ficțiune, Alex analizează și recomandă cărți pentru cititorii Crux, semnând cronici care îmbină entuziasmul fanului dedicat cu rigoarea cititorului atent și sofisticat.

The post ApIscalips: Când AI-ul ia decizii mai bune decât creatorii lui appeared first on Editura Crux.

]]> https://cruxed.ro/revista-editurii/apiscalips-ia-decizii-mai-bune-decat-creatorii/feed/ 0 23507