Salutare și bine v-am găsit! Azi voi scrie despre un titlu care cu siguranță a captat (și va mai capta) atenția iubitorilor de literatură science-fiction și anume ApIscalips de G. P. Ermin, scris în colaborare cu Andreea Sterea. ApIscalips este un roman în care inteligența artificială se întrepătrunde atât cu umanul, cât și cu regnul animal, făcând din poveste o prezență unică în peisajul creațiilor literare dedicate IA, trecute și recente, străine și autohtone.
Apiscalips: un roman SF românesc care iese din tipare
În această carte avem parte atât de teme clasice, precum cea a inteligenţei artificiale devenite autonome sau a creatorului depășit de propria creație, cât și de intervenții din negurile spațiului cosmic, în stilul bizar și minimalist cu care ne-a obișnuit deja autorul în romanele sale precedente.
În primele cadre ale romanului îl cunoaștem pe BeeWee, creatorul AI-ului Savior, printr-o serie de conversații între cei doi. Fac aici o scurtă pauză publicitară: schimburile lor de replici sunt absolut savuroase. Inteligente, tensionate, cu umor și filosofie în doze bine echilibrate.
Să revenim.
Un rol central în roman îl vor avea albinele. Desigur, acestea nu sunt doar un pretext narativ, ci chiar element declanșator al apocalipsei ce va să vie. Fac o altă pauză publicitară ca să spun că titlul mi s-a părut foarte inspirat, cu dublu sens și perfect potrivit vizual.
Apocalipsa (una din multele posibile imaginate de G. P. Ermin în operele sale de la Crux) ne este expusă pas cu pas prin materialele jurnalistice imaginate de Andreea, în special știri și articole de opinie, cu un realism înfricoșător. Articolele sunt bine documentate, convingătoare și plauzibile până la enervare (sau, mai degrabă, anxietate generalizată). Ele ancorează firul narativ principal în ceva recognoscibil și fac ca tot haosul care se desfășoară în roman să nu pară atât de îndepărtat sau „pur SF”.
Savior, IA-ul care învață de la albine și decide că oamenii nu merită salvați
Dar dacă tot am ajuns la albine și AI, trebuie să vorbim despre Savior. La început e doar un sistem care învață. După dispariția creatorului său, însă, își continuă evoluția în tăcere, cu o încăpățânare aproape organică. Numele „Savior” e, firește, ironic — cei care au citit cartea știu de ce — dar traseul său de inteligență artificială care devine parte dintr-un hive mind literal (cu albine și tot ce trebuie) îl transformă într-un soi de mesia postuman.
Are ceva din SkyNet, dar mai blând. Ceva din Matrix, dar fără estetica cyberpunk. Și ceva din Terminator Zero, unde IA-ul creat să lupte împotriva distrugerii devine el însuși distrugătorul… dar cu bune intenții, ca orice drum care duce spre Iad.
După mai multe încercări eșuate de a negocia, de a avertiza, de a proteja — adică de a fi „savior” în sensul numelui său — AI-ul lui G. P. Ermin ajunge la o singură concluzie posibilă: oamenii nu vor salva nimic, nici măcar pe ei înșiși. Iar dacă vrei să fii înțeles, trebuie să vorbești pe limba lor. Limba umanității, se pare, e războiul.
O viziune lucidă despre sfârșitul omenirii
Ceea ce te lovește destul de tare în ApIscalips e viziunea rece a lui G. P. Ermin asupra omenirii. ApIscalips nu e un roman „cu IA” în sensul clasic, ci o radiografie a unei civilizații în descompunere.
O umanitate realist zugrăvită, aflată în pragul colapsului, condusă de figuri ridicole sau periculoase, oameni blocați în nostalgia unei ordini demult apuse sau în iluzii senile despre control. Unii ar putea spune că viziunea autorului e fatalistă și da, poate părea așa, mai ales pentru cei care caută în literatura SF o evadare sau o formă de alinare, deși literatura SF e mai mult de atât. Dar, de fapt, eu am simțit ApIscalips ca pe o analiză tăioasă, aproape chirurgicală, a unui prezent real (și realist, familiar nouă, celor de acum) dus la extrem.
Mi s-a părut interesant că Savior nu discriminează între indivizi: nu face distincții între oameni buni sau răi, inteligenți sau mediocri. Îi vede pe toți, laolaltă, ca pe o amenințare sistemică pentru celelalte forme de viață. Iar asta nu e un bug de programare, ci o concluzie bazată pe observație și, desigur, o critică dură a autorului la adresa conștiinței colective umane, care reproduce, în buclă, greșelile liderilor săi în fiecare mică verigă a lanțului social.
Mai pot face aici o paralelă interesantă cu inteligențele artificiale din Terminator: Zero: ambele sisteme conștientizează un adevăr inconfortabil și anume că instinctul de autodistrugere al omenirii nu e un accident, ci o trăsătură definitorie.
Mai mult, majoritatea marilor descoperiri științifice nu au fost făcute în numele păcii sau al progresului uman, ci în laboratoare militarizate, ca produse secundare ale industriei armate. Mă gândesc acum la Oppenheimer, dar sigur aveți și voi alte idei și exemple. Cu alte cuvinte, G. P. Ermin pare să spună că știința a fost, istoric, mai apropiată de război decât de umanism.
Dacă Andreea nu v-a dat coșmaruri cu descrierile ei legate de foamete globală, imigrație și colaps climatic, vine G. P. Ermin să vă spună că telefonul sau desktopul de pe care citiți acest articol a fost, probabil, gândit mai întâi ca armă și abia mai apoi ca unealtă.
Contactul cu alte civilizații e o naivitate sau o nevoie?
Una dintre ideile cele mai neliniștitoare ale romanului apare însă pe cel de-al doilea fir narativ al romanului: cercetătorul Sri (extraterestru) se îndreaptă spre Pământ pentru că… i-am invitat pe el și-ai lui să ne folosească pe post de nutreț.
Viziunea Pământului, așa cum este el văzut din afara planetei, din acele spații misterioase în care umanitatea și-a proiectat speranțele, visând la „vecini” inteligenți, poate chiar salvatori, vine cu un avertisment. Dorința noastră de a trimite semnale acolo, sus, departe, de a ne face cunoscuți altor civilizații presupune, poate prea naiv, că aceste civilizații ar fi pașnice, tolerante sau raționale. Dar, așa cum ne amintește autorul, nu avem niciun precedent care să susțină această speranță. Istoria umană ne arată că întâlnirea dintre civilizații cu nivele tehnologice inegale s-a sfârșit invariabil cu colonizare, genocid și exploatare. De ce ar fi cosmosul altfel?
Și poate tocmai aici e una dintre cele mai dureroase constatări ale cărții: oamenii nu încetează să-și caute un salvator, fie în religie, fie în stele. Avem o nevoie aproape viscerală de a crede că există ceva sau cineva din afara noastră care ne poate ierta, repara sau duce spre altceva. Iar ApIscalips ne întreabă, cu subiect și predicat: dacă nu ne putem salva singuri, merităm să fim salvați de alții?
De ce merită să citești ApIscalips?
Așa cum ne-a obișnuit deja în celelalte romane ale sale, G. P. Ermin reușește și în ApIscalips să te scoată din zona de confort și să te pună față în față cu întrebări mari despre societatea în care trăim, despre natura umană și, poate cel mai tulburător, despre ce s-ar întâmpla dacă am intra în contact cu o civilizație complet diferită de a noastră. Una poate mai avansată tehnologic, dar nu neapărat și moral. Iar romanul nu ne dă răspunsuri reconfortante. Aș zice că nu ne dă răspunsuri mai deloc. Din contră, ne obligă să ne dăm o privire pe interior: suntem noi capabili de un contact real cu altceva decât propria noastră dorință naivă de salvare?
ApIscalips e literatură atipică și experimentală, un roman pe care îl recomand din plin, nu doar pentru ideile provocatoare sau lumea complexă pe care o construiește, ci pentru că propune o explorare simultană a două tipuri de catastrofă: una externă (apocalipsa naturală/climatică posibilă) și una internă (prăbușirea lentă, dar constantă, a conștiinței colective, a noastră ca indivizi, luați împreună sau separat).
Dacă nu aveai încă un motiv pentru care să citești autori români de SF și fantasy, uite încă unul: vei găsi în ApIscalips personaje neobișnuite, concepte greu de clasificat și o abordare filosofică rară în science fiction-ul contemporan. Genul de carte care nu doar că se citește, ci se trăiește și se gândește mult timp după ce ai închis-o.
Membru al echipei Crux încă de la început, Alex Șutiu scrie uneori proză science-fiction, fantasy sau horror, textele fiindu-i publicate de-a lungul timpului în reviste ca Galaxia 42 sau EgoPHobia. Este pasionat de literatură în toate formele ei, de la cărți SF și trangresive până la realism magic și povești de groază. Când nu scrie ficțiune, Alex analizează și recomandă cărți pentru cititorii Crux, semnând cronici care îmbină entuziasmul fanului dedicat cu rigoarea cititorului atent și sofisticat.
