Salutare și bine v-am găsit la o nouă recenzie de roman! Azi, în centrul atenției se află volumul Cu dinții strânși de George Cornilă, romanul lui de debut, reeditat de editura Crux Publishing în 2022 în colecția de literatură postmodernă, deși se pot aduce destule argumente în favoarea încadrării romanului și la ficțiune transgresivă.
Cu dinții strânsi este un roman ce respiră din plin (sau se sufocă cu) aerul începutului de mileniu și care poate sta fără complexe lângă titluri postmoderne semnate de William S. Burroughs sau Don DeLillo, dar și lângă opere cu miză transgresivă precum American Psycho, Crash, sau Requiem for a Dream. Valter nu este doar un personaj alienat, ci un simptom al unei lumi în care individul nu mai are alt reper decât propriul haos interior, dar despre Valter discutăm puțin mai încolo.
Realism magic, alienare urbană și degradare psihologică
Cu dinții strânși este o combinație rară și intensă între realism magic și realism social apăsător. Romanul amintește, ca atmosferă, de La Țigănci a lui Eliade, dar și de furiile interioare și tulburările existențiale din Fight Club de Palahniuk.
Alături de protagonistul Valter, suntem purtați într-o explorare întunecată a decăderii umane, a deziluziei și alienării, într-un București de tranziție, distorsionat de capitalismul sălbatic al anilor 2000, de trecerea inexorabilă a timpului și de singurătatea sufletească a fiecăruia dintre noi, atât de conectaţi, dar atât de înstrăinați de lume și de noi înșine. Ce este foarte interesant în acest roman este că, pe alocuri, degradarea psihologică a personajului alunecă în (și chiar străpunge) tărâmul supranaturalului.
După ce am terminat acest roman, am rămas cu impresia distinctă că George Cornilă a fost un vizionar: a intuit din timp și de la o vârstă foarte fragedă cum arată malaxorul corporatist care toacă identități, rutina care strivește și automatizează emoția, sau transformarea muncii într-un simplu exercițiu de supraviețuire funcțională. Cu dinții strânși nu e o critică socială explicită, dar este una care te izbește prin idei, atmosferă și detalii.
Valter este un personaj care încarnează deziluzia și eșecul interior al unei întregi generații
Valter ne apare inițial ca un individ oarecare, apăsat de monotonia zilelor ce se desfășoară identic, și de o slujbă plictisitoare și, pe alocuri, opresivă, descrisă cu un aer distopic, care transmite un sentiment profund de privare de libertate și de depersonalizare a ființei umane.
Navigând prin această existență de o dureroasă banalitate, Valter se confruntă și cu dușmanul universal: timpul. Nu mai este tânăr fizic, dar spiritul lui tânjește încă după exaltarea specifică tinereții. Prietenii săi par și ei inadaptați maturității — niște pierde-vară care încearcă să se descurce fiecare cum poate, dar învinși de o existență prozaică.
George Cornilă mânuiește cu finețe alternanța dintre vis, halucinație și realitate. Trecerea lui Valter de la un plan la altul este subtilă, fără artificii obositoare, iar fiecare personaj secundar — oricât de lipsit de importanță pare la început — devine, în cele din urmă, o figură simbolică. Atmosfera este permanent tensionată, dominată de umbre și posibilități tulburătoare, ce pot revela oricând un adevăr dureros sau o minciună salvatoare.
Această alunecare controlată între real și ireal, între luciditate și febră onirică, îl plasează pe George în descendența directă a realismului magic est-european, dar cu o amprentă proprie, care îl distinge de influențele sud-americane. Angoasa și fragmentarea sunt constantele, nu miracolul sau fabulosul. Nu e „magie” în sens spectaculos, ci dezagregare a realității printr-un filtru de schizofrenie și delir.
Bucureștiul ca personaj prins între ruinele tranziției și visuri (sau coșmaruri)
Romanul se desfășoară într-un București crepuscular, unde urmele unei modernități forțate se împletesc cu rămășițele unei societăți conservatoare, aflată în plină descompunere. E un oraș care moare lent, la fel ca personajul său principal. Evoluția nebuniei lui Valter este paralelă cu transformarea spațiului în care trăiește: totul devine mai difuz, mai absurd, mai aproape de coșmar decât de viața reală.
În felul în care construiește acest portret de om pierdut în propriul oraș și în propria minte, George analizează cu o acuratețe de bisturiu alienarea individului în raport cu sine, cu ceilalți și cu un spațiu urban care nu mai poate oferi nicio promisiune. E Bucureștiul fără un trecut coerent, fără un viitor previzibil și fără un refugiu. Mă tem că nu s-au schimbat prea multe între timp, dar sunt deschis la dezbateri.
Yama: simbolul morții, ghidul dezagregării interioare
Una dintre cele mai enigmatice scene ale romanului este momentul în care Valter urmărește, cu un amestec de curiozitate și disperare, un copil cerșetor din metrou. Acesta îl conduce într-un spațiu aproape paralel, ireal, care marchează începutul contactului cu Yama, care devine o prezență supranaturală constantă în viața lui.
Yama, în mitologia hindusă, este zeul morții și al justiției, ghidul celor plecați din lumea celor vii. În roman, el devine pentru Valter atât simbolul colapsului personal, cât și poarta spre o realitate alternativă. Între căderi emoționale și reveniri iluzorii, viața lui Valter se frânge treptat în cioburi imposibil de reconstituit.
Coborârea în infern: finalul ca eliberare și dezastru
Finalul romanului Cu dinții strânși descrie o coborâre extraordinară în lumea tenebrelor psihicului uman, unde întâlnim câteva teme predilecte în cărțile lui George Cornilă: depersonalizarea, depresia, tendințele suicidare sau chiar ucigașe, pierderea graduală a controlului asupra propriului liber arbitru, dedublarea, alunecarea în nebunie.
George Cornilă ne face să trăim alături de Valter o poveste tragică și tensionată, în care suspansul și introspecția merg mână în mână într-un tandem perfect. Doar și pentru acest motiv și romanul poate fi încadrat cu uşurinţă nișei transgresive. În definitiv, Valter nu este străin de emoții și comportamente extreme, nebunie, violență, schismă sufletească și multe, multe altele.
Cu dinții strânși este, fără îndoială, o abatere de la stilul cu care ne-a obișnuit autorul, mai ales în proza fantastică, science-fiction, sau postmodernă. Tonul este mai întunecat și atmosfera mai apăsătoare, dar realismul magic — marcă înregistrată George Cornilă — rămâne prezent și aici. Cartea este în același timp o lectură tensionată, de tip thriller psihologic, dar și o analiză rece a decăderii umane, un roman scurt și intens ca o cursă de roller coaster despre moartea lentă a unei societăți și posibila ei renaștere într-o formă mai lucidă.
Și totuși, poate cea mai importantă lecție a acestui roman este că deja din debut, George Cornilă dădea semne clare că va deveni unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani. Temele, tonul, structura, toate arătau o voce care nu semăna de pe-atunci cu nimeni și care avea ceva de spus.
Gânduri de final despre romanul Cu dinţii strânși
Am citit aproape toate cărțile lui George Cornilă publicate la Crux — Expurgo, Entropic, Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse, Arlequine, și cred că îi recunosc ușor stilul: realism magic, new weird pe alocuri, simbolistică, intertextualitate, atmosferă care pare un vis, dar e dureros de reală. Dar Cu dinții strânși e altceva. Chiar dacă e un roman scurt ca întindere, este cumva mai greu, mai adânc și mult mai personal. Așa cum a zis și el în nenumărate rânduri, acest roman a fost exercițiul lui de auto-exorcizare și, iată, i-a reușit.
Recomand romanul tuturor celor care simt că ceva nu se leagă în felul în care trăim astăzi, celor care s-au întrebat, măcar o dată, dacă rutina zilnică nu le devorează încet sufletul, sau dacă orașul în care locuiesc nu e o ființă vie care se hrănește din fricile lor. Cu dinții strânși e pentru cei care vor mai mult decât o poveste; vor o confruntare cu ei înșiși într-o oglindă.
Membru al echipei Crux încă de la început, Alex Șutiu scrie uneori proză science-fiction, fantasy sau horror, textele fiindu-i publicate de-a lungul timpului în reviste ca Galaxia 42 sau EgoPHobia. Este pasionat de literatură în toate formele ei, de la cărți SF și trangresive până la realism magic și povești de groază. Când nu scrie ficțiune, Alex analizează și recomandă cărți pentru cititorii Crux, semnând cronici care îmbină entuziasmul fanului dedicat cu rigoarea cititorului atent și sofisticat.
