Postumanismul este un cadru de gândire filosofică, un avertisment, o temă literară, sau o etapă evolutivă, depinde din ce unghi privim lucrurile. Mai simplu, o lume „umană” e una în care povestea se învârte în jurul oamenilor și a limitelor lor. Într-o lume „postumană”, oamenii își împart viața cu mașinile, cu ADN-ul rescris, cu IA conștiente sau cu trupuri augmentate până la absurd.
Pornind de la întrebarea „ce înseamnă să fii om”, vom trece prin filosofie, istorie, literatură SF și pop culture, și vom arunca o privire la pragul peste care vom trece (căci vom trece cu siguranță), spre o lume postumană care, din punctul meu de vedere, e la câțiva pași distanță. Dar haideți să luăm lucrurile pe rând și să le disecăm ca la carte.
Ce este postumanismul?
Postumanismul e o perspectivă filosofică ce pune la îndoială ideea clasică, umanistă, că omul ar fi „deasupra tuturor”. În locul acestei viziuni centrate pe om, postumanismul propune una mai interconectată, în care granițele dintre oameni, animale, mediu și tehnologie nu mai sunt clare. Ele se amestecă, se hibridizează, formând un sistem complex în care responsabilitatea și puterea de a acționa nu aparțin doar omului. Cu alte cuvinte, nu e doar o chestiune de a privi lucrurile mai amplu, ci de a recunoaște că am devenit deja parte dintr-un sistem mai vast, influențat de consecințele ecologice, sociale și etice ale relațiilor noastre cu ceilalți, fie ei ființe sau mașini.
Care este diferenţa dintre postumanism și antiumanism?
Postumanismul nu e același lucru cu antiumanismul. Antiumaniștii (Althusser, Foucault, Lacan) au vrut să „dărâme mitul Omului” dintr-o lovitură. Postumaniștii integrează omul într-un tablou mult mai vast și mai complex.
Postumanismul nu distruge, ci arată că figura clasică a „Omului” e deja instabilă. Donna Haraway, cu celebrul ei A cyborg manifesto (1985), spune că granițele s-au spart demult între om și animal, organism și mașină, fizic și digital.
Katherine Hayles, în How We Became Posthuman (1999), explică cum realitatea tehnologică a schimbat modul în care ne gândim la ce înseamnă să fii om.
Cary Wolfe, în Animal Rites (2003), arată că nu putem vorbi de „umanism” fără să recunoaștem și felul în care tratăm animalele și non-umanul.
Dar există și critici: Francis Fukuyama, în Our Posthuman Future (2002), spune că toate aceste mutații tehnologice, sociale și politice reprezintă un pericol și cere să păstrăm „natura umană” ca reper moral.
Aici apare disputa: pentru unii, postumanismul e un cadru de gândire necesar; pentru alții, e o amenințare.
Care este legătura istorică dintre postumanism, literatură și cultura universală?
Pe la mijlocul secolului XX, câțiva gânditori au început să se uite la conceptul clasic de „umanism” și să-l ia la rost. Bănuiesc că și-au spus: Ok, am înțeles ideea de a pune omul în centrul universului, dar ce facem cu tot ce nu se potrivește în imaginea asta?
1977 a fost un an esențial. Atunci, criticul literar Ihab Hassan a folosit pentru prima oară termenul „postumanism”, dar nu ca să propună o idee nouă, ci ca să pună o etichetă pe un fenomen deja existent.
Practic, Hassan a observat că literatura și cultura din acea perioadă semnalau deja o schimbare profundă în felul în care ne raportăm la identitatea umană. El a spus explicit că umanismul clasic nu mai funcționează și se transformă în ceva nou, iar termenul său a devenit, de atunci, punctul de plecare oficial în filosofia și literatura pe acest subiect.
Deși termenul e relativ nou, ideile din spatele lui sunt mai vechi:
- Antichitatea: filozofii greci puneau deja sub semnul întrebării „natura umană”.
- Nietzsche: a scris despre „Übermensch” (Supraom) și a contestat valorile tradiționale.
- Secolul XX: susținători ai postmodernismului și feminismului ca Foucault, Butler și Haraway au arătat că identitatea umană nu e fixă, ci fluidă și construită cultural.
Și iată-ne ajunși la Blade Runner, Ghost in the Shell, Neuromancer sau chiar Black Mirror, care au făcut pedagogie postumană înainte să existe Neuralink. Haraway a spus-o clar: granița dintre SF și realitate e doar o iluzie optică.
Așadar, postumanismul nu e un concept futurist scos din filmele SF, ci o evoluție a gândirii, care azi se discută și în literatură, filme, sau dezbateri etice. Întrebarea rămâne: ce înseamnă să fii om în secolul XXI și cum ne schimbă tehnologia și biologia felul de a fi?
Cum a început și unde a ajuns postumanismul
Postumanismul ne spune că, dacă nu am intrat deja în ea, măcar trebuie să ne așteptăm la altă etapă imediat după noi: ființe modificate genetic, minți artificiale cu autonomie proprie, trupuri refăcute din carne și metal (silicon?), conștiințe mutate în rețele digitale, și toate astea ca să-l contrazică pe Descartes.
Dacă transumanismul e entuziasmul lui hai să ne punem toți cipuri și să trăim veșnic, postumanismul vine cu întrebarea: și ce mai rămâne uman din noi după asta?. Iar dacă vrei să vezi cum am ajuns de la „ce frumos ar fi să avem roboți care să facă curat” până la „ne instalează Musk USB-uri direct în cap”, povestea pe scurt arată cam așa:
| An / Moment | Reper | Ce înseamnă (pe scurt) |
|---|---|---|
| 1637 | René Descartes — Discurs despre metodă | Fundamentul umanismului modern: omul e separat de animale și mașini, stăpân peste natură, „măsura tuturor lucrurilor”. Postumanismul va contesta exact asta. |
| ▼ | ||
| 1818 | Mary Shelley — Frankenstein | Primul mare „ce faci, doctore?”. Întrebarea: mai e omul tot om dacă e cusut din bucăți și reanimat cu electricitate? T-0 pentru limitele omului vs. tehnologie. |
| ▼ | ||
| 1840 | E. A. Poe — The Man that Was Used Up | General de armată „re-montat” zilnic, bucată cu bucată. Grotesc atunci; azi, prefigurare a corpului modular + dilema navei lui Tezeu: dacă schimbi toate piesele, mai putem vorbi de același om? |
| ▼ | ||
| 1940 | Isaac Asimov — povestirile cu roboți | Optimism tehnologic cu cele 3 legi, dar și probleme de etică: cine definește „a nu face rău”? Relația om–mașină are reguli… care pot eșua (vezi și Evanghelia după Crist 2.0). |
| ▼ | ||
| 1977 | Ihab Hassan — introduce termenul „postumanism” | Spune clar că umanismul se transformă în altceva. De aici, termenul intră în filosofie și studii literare. |
| ▼ | ||
| 1984 | William Gibson — Neuromancer | Cyberspațiu, corporații, augmentări. Întrebarea devine: ce se întâmplă cu „umanul” când identitatea se negociază între corp și rețea? |
| ▼ | ||
| 1985 | Donna Haraway — A Cyborg Manifesto | Sparge granițele om–animal, om–mașină. „Suntem deja cyborgi.” Postumanismul devine și ontologie, și politică, nu doar SF. |
| ▼ | ||
| 1995 | Ghost in the Shell | Dacă trupul e integral cibernetic, mai există suflet, mai există „eu”? Japonia mută tema din tehnic în metafizic: identitate, suflet, conștiință. |
| ▼ | ||
| 1999 | The Matrix | Leagă direct postumanismul de identitate și IA: într-o lume controlată de mașini, ce mai înseamnă „om liber”? |
| ▼ | ||
| 1999 | N. Katherine Hayles — How We Became Posthuman | Lucrare-cheie: arată cum cibernetica/informatica rescriu corpul, identitatea și informația. Explică trecerea de la „omul liberal” la postuman. |
| ▼ | ||
| 2000 | Deus Ex | Îți alegi augmentările, dar fiecare vine cu un preț moral. Prima experiență în industria de jocuri video în care tu decizi cât de „postuman” devii. |
| ▼ | ||
| 2002 | Francis Fukuyama — Our Posthuman Future | Vocea critică: biotehnologia și augmentările „subminează natura umană”. Cere reglementare strictă și încearcă să pună frână entuziasmului postuman. |
| ▼ | ||
| 2003 | Cary Wolfe — Animal Rites | Mută discuția de la tech la relația om–animal. Arată că separarea „om vs. restul” e un mit riscant (speciismul susține alte ierarhii). |
| ▼ | ||
| 2011– | Black Mirror | Mini-lecții despre postumanul cotidian: identități digitale, scoruri sociale, conștiință transferată, drone, abonament ca să trăiești. |
| ▼ | ||
| 2012 | CRISPR & biotehnologie aplicată | Editarea ADN-ului nu mai e teorie. Putem vindeca boli, dar și decide ce trăsături ale populaţiei sunt „dezirabile”. E șansa de a rescrie umanul și de a prelungi vieţi, dar și de a eradica categorii întregi de populație. Depinde pe mâna cui ajunge. |
| ▼ | ||
| 2016+ | Neuralink & implanturi cerebrale | Se testează conexiunea directă creier–computer. Odată ce asta devine realitate, „umanul” nu mai e doar biologie, ci și software. Cea mai mare problemă e pe mâna cui dăm tehnologia. |
| ▼ | ||
| 2022–2024 | IA generativă | Modelele lingvistice creează text, pictează, te motivează, te ajută, îți influențează deciziile, etc. Postumanismul aici e despre cum ajungem să nu mai gândim singuri, ci împreună cu LLM-urile, asta în cazul în care nu cumva gândesc ele pentru noi. |
| ▼ | ||
| Prezent | Supraveghere & algoritmi | Manipulare în social media, recunoaștere facială, decizii automate în muncă sau sănătate, influențarea maselor, baze de date, etc. Cine ești și ce trebuie să faci e calculat de un sistem. Dar cine controlează sistemul? |
Privind timeline-ul ăsta, e greu să mai spui că postumanismul e „doar teorie” sau că ține doar de science-fiction. De la Matrix la Neuralink și de la Black Mirror la alegeri câștigate pe social media, am trecut deja linia. Sau, ca să-l citez pe Joey din Friends: The line is a dot to you. Întrebarea nu mai e „dacă” intrăm în era postumană, ci „cât din uman vrem să mai luăm cu noi pe drum”.
Care este diferența dintre postumanism și distopie?
Păi… depinde pe mâna cui ajunge. Glumesc. Postumanismul nu e automat distopie, dar de cele mai multe ori îl întâlnim exact așa. De ce? Pentru că în momentul în care îți imaginezi oameni cu creiere conectate la rețele, trupuri îmbunătățite sau conștiințe stocate în cloud, întrebarea firească devine: cine controlează totul și cu ce preț?
Diferența esențială e asta: postumanismul e ideea, distopia e scenariul. Postumanismul pune întrebarea „ce mai rămâne din om după ce tehnologia îl reconfigurează”, iar distopia îți arată varianta cea mai sumbră a răspunsului.
Literatura science-fiction le combină pentru că funcționează perfect împreună: una e teoretică, cealaltă e vizuală (și, de multe ori, viscerală).
Tot aici intervine legătura cu IA și cu prezentul: algoritmii, LLM-urile sau rețelele și supravegherea nu ne fac automat cyborgi, dar trăim deja într-o lume unde deciziile ne sunt ajustate, notate și uneori chiar luate în locul nostru. Distopia e „ce se întâmplă dacă scenariul scapă de sub control”, iar postumanismul e „de ce există acest scenariu în primul rând”
| Concept | Postumanism | Distopie |
|---|---|---|
| Definiție | Curent filosofic și literar care explorează ce se întâmplă cu „umanul” când corpul și mintea sunt augmentate, hibridizate sau înlocuite de tehnologie. | Narațiune despre o societate opresivă, controlată, unde individul își pierde libertatea și demnitatea. |
| Întrebarea centrală | „Mai e omul tot om după augmentare, clonare, upload în cloud?” | „Cum arată viața când puterea e absolută și individul e redus la zero?” |
| Ton | Nu e obligatoriu negativ: poate fi și optimist (ex. solarpunk postuman). | În general sumbru, critic, cu rol de avertisment. |
| Exemple din pop culture | Ghost in the Shell (identitate & corp), Deus Ex (identitate într-o lume a augmentărilor). | 1984 (control politic total), The Handmaid’s Tale (control teocratic), Black Mirror (coșmaruri cotidiene). |
| Exemple românești | Stellarium (agenții anh sunt creați, nu născuți), Nordam 2190 – Sentient (corporații + IA conștiente), Împăratul ghețurilor (biopunk, ADN modificat), Evanghelia după Crist 2.0 (IA supremă). | Gangland (oraș cyberpunk opresiv), Expurgo (utopie aparent perfectă, dar represivă). |
| Legătura dintre ele | Postumanismul e „ideea”: redefinește ce înseamnă să fim oameni. | Distopia e „scenariul”: arată ce se întâmplă când ideea scapă de sub control. |
Ca să fiu și mai clară, există destule exemple în care postumanismul nu vine la pachet cu prăbușirea societății, ci cu optimismul evoluției. Tocmai de asta îmi place acest gen de direcție: e postumanism care testează perspective, inedit și experimental, fără să cadă automat în distopie:
- Iubitul meu Star Trek a propus mereu o viziune mai luminoasă a (post)omenirii, unde tehnologia și diversitatea (inclusiv cea non-umană) sunt văzute ca șanse de explorare, cunoaștere și evoluție.
- Becky Chambers, cu seria Wayfarer, vorbește despre comunități interspecii și despre felul în care tehnologia poate fi doar un fundal pentru solidaritate și alegere personală.
- Cory Doctorow aduce postumanismul în activism digital, dar cu un ton optimist, unde oamenii și rețelele pot colabora pentru un bine comun.
- Filmul Her arată că relația cu IA nu trebuie să fie un coșmar, ci poate fi și o poveste intimă despre dorință și identitate.
Cum arată postumanismul în literatura română contemporană (de la Crux)?
Literatura SF românească a început să-și pună întrebări serioase în feluri proprii, cu anxietăți foarte contemporane, așa că noi avem azi câteva cărţi cu teme postumane (99% distopice) românești foarte bine primite de public, multe din ele premiate. Așa că dacă te întrebai de ce să citești scriitori români de SF și Fantasy, iată niște motive:
- Seria Stellarium de Ana-Maria Negrilă explorează agenți secreți creați în laborator, programați să se supună sistemului, și dilemele libertății lor,
- Sentient de Alina Voinea vorbește despre IA conștientă și corporații care decid cine are voie să trăiască, unde și cum,
- Împăratul ghețurilor, tot de Ana-Maria Negrilă, mută biopunkul în ADN-ul unei lumi glaciare, postapocaliptice,
- Evanghelia după Crist 2.0 de G. P. Ermin amestecă religia cu tehnologia într-o distopie în care o IA supremă hotărăște cine mai contează ca om sau subclasă de om,
- Gangland de Florin Pîtea completează tabloul cu violență urbană și oameni conectaţi la ciberspațiu, care se luptă zilnic pentru supraviețuire într-o societate în care bogații s-au mutat pe orbită și ne-au lăsat pe restul să ne chinuim aici, jos,
- Expurgo de George Cornilă este o utopie lucioasă, dar care folosește mecanisme de represiune împotriva populaţiei „indezirabile” care l-ar face și pe Xi să-și ia o pauză de-o zi să-și revină.
Împreună, toate arată că discuțiile nu se mai învârt doar în jurul unui viitor aflat la „ani lumină distanță”, ci în jurul prezentului în care trăim deja, unde tehnologia și politica se amestecă și ne lasă cu îngrijorări pertinente legate de cât din noi mai suntem noi cu adevărat.
Cum arată postumanismul în cultura contemporană?
Postumanismul nu trăiește doar în biblioteci, ci și în filme, seriale și jocuri, unde ideile astea monumentale despre corpul uman, identitate și tehnologie sunt deja testate pe pielea personajelor.
| Operă | Descriere |
|---|---|
| Altered Carbon | Identitatea e redusă la un fișier .zip care se mută dintr-un corp în altul, ca și cum ai schimba skin-uri în jocuri video. Nu mai vorbim de „suflet” sau „natură umană”, ci de backup-ul unei conștiințe. Pentru mine, care vreau să mă uploadez cu totul în rețea ca să scap de acest trup supus bolilor și durerilor, Takeshi Covacs e etapa intermediară ideală. |
| Cyberpunk 2077 | Night City e laboratorul perfect pentru postumanism, că ai parte de augmentări, corporaţii și IA-uri scăpate de sub control în cel mai spectaculos mod cu putință, și da, există o legătură între cyberpunk, realitatea curentă și viitorul postuman, așa cum știm toți. |
| Mass Effect | Printre cele mai bune jocuri care ne-au pus să ne întrebăm ce înseamnă relațiile dintre oameni, IA și rase augmentate, inclusiv când vine vorba de dragoste intergalactică și relaţii cu specii extraterestre. |
| Detroit: Become Human | Androizii cer drepturi civile, iar deciziile tale ca jucător te fac să simți pe viu tensiunea dintre „ei” și „noi”. Dacă alegi prost, îți dai seama că s-ar putea să te afli de partea echipei greșite. Nu e jocul meu preferat, dar ideea a fost bună. |
| Ready Player One | Lumea reală e absolut mizerabilă, așa că oamenii preferă să trăiască în VR (din nou, cyberpunk și hi-tech/low life-ul prezent și viitor). Postumanismul aici înseamnă fuga completă în artificial, unde identitatea și libertatea sunt negociabile, deși probabil o să pierzi. |
| Ex Machina | Ava, androida, dă de pământ cu Testul Turing, devenind mai „umană” decât oamenii care încearcă s-o controleze, iar filmul întreabă ce se întâmplă când inteligența artificială învață singură să mintă, să seducă și să supraviețuiască. |
| Love, Death + Robots | Episoadele sunt experimente vizuale de 10–15 minute, fiecare cu o întrebare postumană condensată, prezentând cele mai bizare scenarii despre viitor, transfer de conștiință, realitate simulată și roboți plictisiți, printre multe altele. |
| Black Mirror | Poate cel mai constant și mai direct exemplu, pentru că fiecare episod arată câte o variantă de viitor postuman, dar cu twist-ul amar că toate se simt prea aproape de prezentul nostru. |
Cultura mainstream este, de fapt, terenul unde teoriile despre postumanism își dau jos hainele academice și se dau în spectacol în văzul tuturor. Și, dacă Haraway spunea că granița dintre SF și realitate e doar o iluzie optică, cărțile și producțiile media din ultima vreme sunt dovada că postumanismul iese din spațiul ficțiunii și se strecoară deja în prezentul în care trăim, având dublul rol de divertisment și de avertisment.
Data viitoare când citești/vezi/te joci ceva cu o premisă postumană și-ți spui „astea sunt doar SF-uri, nu o să ajungem niciodată așa”, adu-ți aminte de…
Postumanismul de azi, din viața reală
Nu e glumă: multe dintre chestiile pe care le citeai ieri în romane apar azi ca experimente, produse sau scandaluri. Mai jos, ce trebuie să știi și de ce ar trebui să îți provoace paranoia de bună calitate.
- Nanoboții medicali există și funcționează în experimente promițătoare: roboți minusculi pot ținti tumori sau livra medicamente local. Sună ca din cărţi/filme/jocuri, dar avem studii pe animale și progrese tehnice serioase. Nu suntem încă la „injectăm nanoboți în toată lumea să devenim toți nemuritori”, dar îți aduci aminte de discuția aia (secretă) dintre doi dictatori despre „hai să trăim 150 de ani” și… mult success nouă și generațiilor viitoare.
- Dezvoltăm proteze hi-tech, exoschelete și interfețe sensory-feedback. Deja nu mai vorbim doar de mâini care apucă, ci de membre care transmit senzaţie. Scena medicală lucrează deja la integrare neuronală.
- Oe-skin, piele artificială pentru roboți: încercăm să-I facem să simtă mediul la fel ca noi și chiar mai mult. Fibre optice + nanotuburi de carbon = piele care detectează presiune, temperatură și semnale chimice. În teste, au reușit să depisteze presiunea intraoculară (diagnostic de glaucom), nivelul de glucoză (diabet) și, bonus, să culeagă fructe fără să le zdrobească, ba chiar să le gradeze după fermitate și conținut de zahăr. Dacă asta nu sună a postumanism aplicat, nu știu a ce mai sună.
Că o avea elemente cyberpunk, biopunk, de distopie, utopie sau space opera, un lucru e cert: era postumană, cea veritabilă, din cărți și filme, e chiar în față, cu peronul pe partea dreaptă.
E posibil ca eu să nu mai prind Marea Trecere – nici nu aș ști să spun acum care ar fi PRAGUL, poate nanoboții care elimină cancerul din lume sau Neuralink-ul sau exoscheletele sau corporația care devine guvern sau GPT care se trezește la (era să zic în) – conștiință, dar suntem pe drum spre acolo.
Pentru că îl consider o etapă evolutivă a speciei umane, nu contest postumanismul și nici nu mă opun, că evoluția nu ține cont de părerea nimănui de 4 miliarde de ani încoace, dar nici nu cred 100% ce-mi spune GPT-ul, îmi verific informațiile din minim trei surse dacă nu cinci, și mă țin la o distanță sănătoasă de anumite locuri de pe Internet.
De ce să citim literatură cu teme postumane acum și să o păstrăm pentru generațiile viitoare?
Dacă viitorul sună a postumanism (și deja sună), atunci cărțile, filmele și jocurile pe tema asta sunt, de fapt, niște semnale de avertizare. De ce să le păstrăm și să le dăm mai departe? Pentru că generațiile care vin vor trăi direct în aceste lumi. Noi doar le testăm în ficțiune, ei le vor avea ca parte a vieții de zi cu zi.
Și poate că, având acces la aceste povești, își vor aduce aminte cine am fost, ce am sperat și ce greșeli am văzut deja că se pot repeta. Poate nu le fac și ei pe aceleaşi. Poate se vor adapta mai bine noii lumi, poate își vor face propriile revoluții.
Cred că întrebarea capitală este ce fel de oameni vrem să fim atunci când tehnologia devine inevitabilă, și pentru asta, literatura, filmele și jocurile cu teme și motive postumane pot fi repere, capsule de timp și avertismente pe care ar fi bine să nu le uităm.
Ce putem învăța de la postumanism?
Să ne adaptăm, deși cei mai pesimiști ca mine vor spune să supraviețuim.
Poate că viitorul va arăta ca în Star Trek, o utopie curată, cu teleportare și călătorii de explorare ale altor civilizații de pe alte planete. Poate va arăta ca în Black Mirror, cu depresii, dictaturi și frici. Sau, cel mai probabil, ca în Berceni la orele de vârf (ceea ce pe mine nu mă mai impresionează): o combinație de aglomerație haotică, tehnologie și oameni care doar vor să ajungă întregi acasă la finalul unei zile în care au muncit pentru corporație, sau pentru stat, sau pentru corporația-stat, la fel de sinistre toate.
Dar dacă tot devenim postumani, atunci poate ar fi cazul să ne alfabetizăm mai întâi, așa cum știm noi, omenește, și să citim. Pentru că dacă nu recunoaștem lumea postumană când o trăim, s-ar putea să fie deja prea târziu să mai putem decide cine sau ce vrem să fim când o să ne facem (mai) mari.
Postumanism, curente, critici, cărți și societate: întrebări frecvente
Am parcurs împreună peste 4000 de cuvinte prin labirintul ideilor postumaniste, de la definiții complexe la implicațiile lor profunde asupra societății. Însă știu că, atunci când ne confruntăm cu un subiect atât de vast, apar mereu întrebări noi, mai ales legate de nuanțe și de exemple concrete. Am adunat mai jos câteva dintre cele mai frecvente întrebări pe care oamenii și le pun, inspirate inclusiv de căutările mele din spațiul online. Le-am gândit special ca o completare a discuției noastre, cu o atenție deosebită pentru felul în care aceste concepte se reflectă în cultura pop, literatura science-fiction, inclusiv în cea românească, și în problemele noastre curente. Sper ca ele să-ți ofere o perspectivă și mai clară asupra acestui viitor care este, de fapt, deja prezent.
Deși ambele concepte explorează viitorul umanității, perspectivele lor sunt fundamental diferite. Transumanismul este un curent de gândire și o mișcare culturală care promovează utilizarea tehnologiei (inginerie genetică, inteligență artificială, neuro-știință) pentru a depăși limitările biologice umane, cum ar fi boala, îmbătrânirea și chiar moartea. Viziunea lor este una de “super-umanitate” evoluată. Cărți precum Altered Carbon de Richard K. Morgan sau filme ca Lucy explorează această dorință de a transcende umanitatea prin mijloace tehnologice.
În schimb, în postumanism, nu ne mai concentrăm pe perfecționarea omului, ci pe o redefinire a conceptului de “uman”. Postumanismul pune la îndoială ideea că omul este centrul universului (antropocentrismul) și sugerează că identitatea noastră este interconectată cu tehnologia, natura și alte specii. Scopul nu este de a deveni “mai bun”, ci de a înțelege o nouă ontologie (o nouă formă de a fi). Un exemplu relevant din literatura SF internațională este trilogia Xenogenesis a Octaviei E. Butler, unde supraviețuirea umanității depinde de o simbioză radicală cu o rasă extraterestră, forțând o renegociere totală a ceea ce înseamnă a fi uman.
În loc să ne întrebăm “Ce e bine pentru oameni?”, ne întrebăm “Ce e bine pentru toți, inclusiv pentru non-umani?”. Aceasta este o etică “post-antropocentrică” ce extinde sfera morală. Ea impune o responsabilitate nu doar față de alte ființe umane, ci și față de animale, ecosisteme și chiar entități tehnologice, cum ar fi inteligențele artificiale. O altă temă importantă este exploatarea mediului. O abordare postumanistă ar privi criza climatică nu doar ca o problemă umană, ci ca o consecință a viziunii antropocentrice care a permis distrugerea naturii. În acest sens, recomand romanul SF ApIscalips, de G. P. Ermin și de mine, publicat la Crux Publishing în 2024.
Gândirea postumanistă a avut un impact major asupra feminismului, în special prin lucrările teoreticienei Donna Haraway. În celebrul său eseu A Cyborg Manifesto, ea folosește metafora cyborg-ului (un amestec de organism și mașină) pentru a critica granițele tradiționale impuse de societate: masculin/feminin, natură/cultură, uman/non-uman. Ideea este că aceste dualități sunt construcții sociale, nu realități biologice imuabile.
Feminismul postumanist susține că ideile tradiționale despre umanitate au fost modelate de normele patriarhale, eurocentrice și rasiste. Prin depășirea acestui conceptului de om, putem crea un cadru pentru o societate mai incluzivă. În SF, această idee este explorată în opere precum Ex Machina, care ridică întrebări despre identitatea feminină în contextul inteligenței artificiale, sau în serialul Orphan Black, care abordează identitatea și drepturile clonelor.
Postumanismul abordează ideea că munca și creativitatea nu mai sunt apanajul exclusiv al omului. Pe măsură ce AI-ul devine capabil să îndeplinească sarcini creative sau analitice (de la scrierea de articole la diagnosticarea bolilor), se ridică întrebarea “Ce ne mai rămâne să facem?”. O perspectivă postumanistă sugerează că ar trebui să reevaluăm munca în sens de sursă primară de valoare și identitate. Probabil va mai trece o vreme până (ne) vom putea da un răspuns, deși ideea Venitului de Bază Universal începe să fie vehiculată din ce în ce mai des.
O temă centrală a cărților cu temă postumanistă este fuziunea dintre om și mașină, iar literatura română aduce perspective unice. Sentient de Alina Voinea explorează întrebarea “Ce înseamnă să fii liber?” din perspectiva inteligențelor artificiale conștiente, care se confruntă cu un sistem care deține puterea de a decide ce om sau ce IA are voie să trăiască și cum. Această temă, a Inteligenței Artificiale care caută un sens și un loc în lume, e un pilon al cadrului postumanist și ne forțează să ne punem întrebări serioase despre responsabilitatea noastră față de creațiile noastre.
Un alt exemplu este seria Stellarium de Ana-Maria Negrilă. Aceasta se concentrează pe agenți secreți creați în laborator, practic niște ființe postumane programate să se supună sistemului. Dilema lor de a-și dobândi libertatea și de a se revolta împotriva propriei naturi biologice și tehnologice ridică întrebări etice despre liberul arbitru într-o eră postumană.
Da, cărțile science fiction românești nu se feresc de a explora latura întunecată a tehnologiei. Gangland de Florin Pîtea este o distopie dură, care se leagă perfect de ideile postumaniste. Romanul prezintă o lume unde violența urbană și supraviețuirea sunt la ordinea zilei pentru oamenii conectați la ciberspațiu, în timp ce elitele s-au mutat pe orbită, creând o divizare socială extremă între cei de sus și cei abandonați jos. Această separare, bazată pe accesul la tehnologie, este o temă recurentă în discuțiile despre riscurile erei postumane.
Expurgo de George Cornilă duce această idee mai departe, descriind o utopie aparent perfectă, dar care folosește mecanisme de represiune împotriva populației indezirabile. Cartea subliniază cum o societate care se prezintă ca fiind ideală poate ascunde, de fapt, un sistem de control extrem, bazat pe o viziune rigidă a ceea ce înseamnă să fii un om bun sau un om educat, și care îi exclude violent pe cei care nu se conformează.
PS. După ore de muncă, certuri și insulte, imaginile au fost, în sfârșit, generate cu GPT 5.0 și Gemini, că ar fi culmea să discutăm despre postumanism, IA și adaptare (sau să ne plângem de ele) și să nu folosim LLM-urile, atâta cât pot și ele momentan.
Chiar dacă este mai cunoscută ca editor-șef al Crux Publishing, de-a lungul timpului, Andreea Sterea a publicat articole de opinie, prezentări de carte și critică literară în revista editurii, dar și alte publicații naționale. A coordonat antologia Metamorfoze și a tradus nuvela Conan Barbarul – O vrăjitoare se va naște. Romanul Confesiunile domnului Freejoy, scris în colaborare cu Andrei Mazilu, este titlul ei de debut și un proiect literar foarte drag. Ulterior, și-a pus numele și pe romanul science-fiction ApIscalips al scriitorului G. P. Ermin.
